miercuri, 18 ianuarie 2017

RISCUL SEPARATISMULUI LA FRONTIERA ESTICĂ A UNIUNII EUROPENE: CAZUL MOLDOVENESC

THE RISK OF SEPARATISM AT THE EUROPEAN UNION EASTERN BORDER: THE MOLDOVAN CASE

Abstract: The intercultural dialogue in the Republic of Moldova is the major and the most effective tool of ensuring the cohesion and consolidation of the society, i.e. the societal security. The ethnic diversity of Moldova is a wealth and, in the same time, a challenge. The Moldovan authorities still have not proceed to the nation building (there is no a policy regarding societal security), in order to achieve a consolidated political (civic) multiethnic nation, which is a guarantee of a successful development of the country. In Republic of Moldova there are a few specific regions: the Nistrian region (since 1992 so-called Transnistrian conflict remains frozen), the Gagauz (ethnic) autonomy (since 1994), the possible future national-cultural rayon (district) Taraclia, with Bulgarian population (in 2015 the law was adopted in first lecture), and in the Northern Moldova – some parts of the territory inhabited by ethnic Ukrainians. All the national minorities of the Republic of Moldova have undergone a process of denationalization and Russification during the Soviet times: 1940-1991. In the period of national liberation movement (1989-1991) some conflicts between parts of the Republic of Moldova population have emerged. The stake of the disputes between the majority population and the Russian spiking minority from Transnistria, between majority population and Gagauz minority from the Southern region was a geopolitical one: it was about belonging of the Republic of Moldova to a civilization space – to the European or to the Eurasian. Even after the signing, by the prime minister of the Republic of Moldova, of the Association Agreement with EU (2014), the split between two parts of society, which have different geopolitical views, still remains. This split is, inter alia, a consequence of a weak intercultural dialogue and of a lack of integration. A negative consequence of this split is the danger of separatism. A successful country is one which has a society which shares common aspirations. In a multiethnic society this can be achieved thru an efficient intercultural dialogue.

Keywords: Separatism, Societal Security, Nation-building, Republic of Moldova, Intercultural Dialogue.

Introducere
            În statele polietnice din spațiul extracomunitar al Europei de Est, la frontiera Uniunii Europene, există riscuri privind apariția unor conflicte noi sau privind redeclanșarea unor conflicte mai vechi, înghețate, care au fost generate, printre alți factori (precum cel geopolitic sau cel politico-economic) și de factorul etnic (sau etno-politic). Asemenea conflicte pot destabiliza situația atât în plan local, cât și în întreaga regiune, și chiar pot afecta negativ întreaga Uniune Europeană: prin posibile fluxuri de refugiați din zonele de conflict, prin deteriorarea și închiderea conductelor de gaz care tranzitează regiunea, dinspre Federația Rusă spre UE; în timpul ciocnirilor militare există pericolul doborârii de avioane civile cu cetățeni ai UE la bord, rutele cărora trec prin spațiul aerian al statelor în care se pot declanșa conflicte; ș.a.. Unul dintre instrumentele ce pot fi utilizate în vederea prevenirii unor conflicte care au la bază și componenta etno-politică este comunicarea interculturală – între comunitățile etnice din statele Europei de Est.
            Prin sintagma regiunea Europei de Est ne referim la cele șase state (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Azerbaidjan și Armenia) incluse în programul Parteneriatul Estic, al Uniunii Europene – elaborat și implementat în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Republica Moldova, care face parte din regiunea Europei de Est, are o structură polietnică a populației, cuprinzând mai multe minorități etnice. În partea sa estică, pe malul stâng al Nistrului, unde alături de comunitatea moldovenească mai conviețuiec o comunitate rusă și o alta ucraineană, se menține un conflict înghețat, încă din 1992 (faza fierbinte a conflictului a fost în între 2 martie – 21 iulie 1992). În sudul țării există o unitate teritorial-administrativă autonomă – Gagauz Yeri – în care majoritatea covârșitoare a populației o reprezintă etnicii găgăuzi (deci este vorba de o autonomie teritorial-administrativă pe bază etnică). De asemenea, raionul Taraclia, populat în majoritate de bulgari, poate obține un statut de raion naţional-cultural. În nordul republicii există zone locuite de ucraineni (în raioanele Briceni, Ocnița, Edineț ș.a.). Conform ultimului recensământ (2004), populația Republicii Moldova s-a identificat din punct de vedere etnic astfel:
         75,8% - moldoveni  și 2,16% - români. În total: 77,96%.
            Principalele minorități:
         Ucraineni 8,34%,
         Ruși 5,95%,
         Găgăuzi 4,36%,
         Bulgari 1,94%[1].
Aceste date arată clar cât de important este ca autoritățile de la Chișinău să întreprindă eforturi pentru a asigura securitatea societală – pentru a consolida societatea moldovenească în baza unor principii politice (civice) împărtășite de toate comunitățile etnice conlocuitoare.
            Principala problemă a Republicii Moldova în domeniul societal rămâne gradul scăzut de integrare a minorităților etnice în cultura populației majoritare (titulare). Reprezentanții minorităților etnice din RM nu cunosc în măsura necesară limba de stat a țării, de aceea cu greu se pot angaja în poziții importante ale structurilor administrației de stat, în mediul academic ș.a.. Un specific al situației din Republica Moldova constă în faptul că minoritățile naționale din țară au fost supuse unui proces de deznaționalizare și, respectiv, rusificare în perioada sovietică (1940-1941, 1944-1991), așa încât în prezent se poate afirma că în statul moldovenesc există o minoritate lingvistică rusofonă, care cuprinde minoritățile etnice. Chiar și numeroși reprezentanți ai etniei titulare din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească au fost rusificați datorită lipsei numărului necesar de grădinițe și școli cu predarea în limba moldovenească (așa cum era denumită în perioada sovietică limba română). În perioada de eliberare națională (1989-1991) au apărut unele conflicte între diferite părți ale populației Republicii Moldova (se poate afirma că respectivele conflicte au fost inspirate și susținute de structuri de la Moscova, care au speculat aspectele etnice pentru a-și atinge scopul politic – menținerea Republicii Moldova într-o Uniune Sovietică „reformată”). Miza disputei între populația majoritară (moldovenii) și minoritatea rusofonă din Transnistria pe de o parte, și a disputei între moldovenii majoritari și găgăuzii din sudul Basarabiei a fost, de fapt, una geopolitică: a fost vorba despre vectorul de dezvoltare, despre apartenența Republicii Moldova la un spațiu civilizațional: la cel European (al Uniunii Europene) sau la cel Eurasiatic (al cărui pol de putere a fost și este Federația Rusă). Și în prezent există puncte de vedere diferite cu privire la vectorul de dezvoltare a țării, cu privire la apartenența Republicii Moldova la unul dintre spațiile civilizaționale – European sau Eurasiatic. Minoritatea rusofonă în mare parte oferă sprijinul său partidelor politice care promovează vectorul estic de dezvoltare a Republicii Moldova.
           
            Contextul geopolitic
Prin semnarea acordurilor de asociere cu Uniunea Europeană de către Republica Moldova, Ucraina și Georgia, cele trei țări au început să se integreze în spațiul civilizației occidentale. Astfel a fost modificată granița geopolitică între sfera de influență a Rusiei și spațiul geopolitic al UE, prin ieșirea celor trei state post-sovietice din spațiul de influență al Rusiei și intrarea în spațiul economic european, prin integrarea în cadrul acestuia. Totuși, Federația Rusă încearcă să compromită parcursul european al celor trei state prin diferite instrumente de destabilizare. Rusia a folosit aproape aceleași scenarii în Republica Moldova (încă în 1992), Georgia (2008) și Ucraina (2014-2015). Datorită lipsei unei reacții adecvate a comunității internaționale în timpul războiului din 1992 din Republica Moldova a fost posibil războiul din 2008 din Georgia, iar apoi războiul din 2014-2015 din Ucraina. Minoritățile etnice sunt un instrument folosit de Federația Rusă în cadrul războiului hibrid purtat împotriva celor trei state, în vederea destabilizării situației. Cercetătorul american Joseph S. Nye Jr. definea astfel războiul hibrid: „În războaiele hibride, forțele convenționale și cele neregulate, combatanții și civilii, distrugerile fizice și războiul informațional se întrepătrund”[2]. Prin „civili” se au în vedere și grupuri etnice minoritare dintr-un stat care constituie obiectul agresiunii altui stat, ce practică războiul hibrid.
Problema integrării minorităților etnice din Republica Moldova este una crucială în contextul asigurării securității societale și al gestionării riscurilor de securitate atât în plan intern cât și în plan extern. În contextul ostilităților din Estul Ucrainei și al scenariilor extinderii conflictului din regiunile Ligansk și Donețk până în regiunea Odesa, riscurile determinate de relațiile interetnice precare din cadrul statului moldovenesc pot spori, datorită influenței factorului extern asupra situației din Republicii Moldova. Până în prezent, chiar și după semnarea de către prim-ministrul Republicii Moldova a Acordului de Asociere cu UE (27 iunie 2014), ruptura între două părți ale societății, care au puncte de vedere diferite privind orientarea geopolitică a țării, rămâne o temă la ordinea zilei. Adesea, opțiunea față de un vector al politicii externe sau față de celălat este legată de componenta etnică. Minoritatea rusofonă din Republica Moldova este atașată, în mod firesc, de spațiul cultural al Federației Ruse. Dar conexiunea firească a diferitelor comunități etnice dintr-un stat cu țările lor de origine nu ar trebui să afecteze securitatea societală a statului în care acestea conviețuiesc. Așadar, divizarea din cadrul societății moldovenești este, printre altele, o consecință a lipsei unui set de valori civice comune (a unei idei de țară, a unui proiect de țară, a unei misiuni a statului), care ar uni toate comunitățile. De asemenea, divizarea în cauză este o consecință a lipsei unui dialog intercultural bine instituit și desfășurat, prin care comunitățile etnice din Republica Moldova să se cunoască și să interacționeze, să conlucreze în mod eficient în vederea atingerii unor obiective comune. Nu în ultimul rând, divizarea din cadrul statului moldovenesc este și o consecință a lipsei unei integrări profunde a comunităților minorităților etnice în cultura populației titulare (majoritare). Toate acestea au ca rezultat o societate divizată, neconsolidată, deficitară la capitolul securitate societală, deci căreia în lipsește coeziunea, solidaritatea. Se poate constata că există o legătură directă între minoritățile etnice și securitatea dintr-un stat sau dintr-o regiune (în cazul de față: Europa de Est – statele din Parteneriatul Estic: dimensiunea estică a Politicii Europene de Vecinătate a UE). Raportul minorități etnice – securitate, din perspectiva prevenirii conflictelor, reprezintă o temă aflată în centrul atenției atât a cercetătorilor din domeniul Studiilor de Securitate (sectorul securitate societală), cât și a factorilor (decidenților) politici.  
Una dintre consecințele negative ale dezbinării din sânul societății moldovenești poate fi separatismul. În prezent există temeri privind manifestarea unor noi tendințe separatiste în Republica Moldova, altele decât cele din Transnistria. Este vorba în special în partea de sud a țării, locuită compact de minoritatea găgăuză.
           
Fenomenul separatismului: condiții de apariție și manifestare
Din punct de vedere teoretic, separatismul este un fenomen care se poate manifesta într-un stat polietnic, atunci când sunt întrunite două condiții de bază:  
1. Puterea de atracție din partea centrului de putere statal (forța centripetă) este mai mică,
2. Puterea de respingere din partea unei / din partea câtorva regiuni (forța centrifugă) este mai mare.
Cercetătorul britanic în domeniul Studiilor de Securitate Barry Buzan arată că state „care au de-a face cu o diversitate de identități naționale indigene, sunt foarte vulnerabile și nesigure în această privință. (…) Separatiștii pot opta pentru desprindere, așa cum a făcut populația Ibo în Nigeria”[3]. B. Buzan a menționat: „Câtă vreme asemenea state nu reușesc să-și rezolve problema naționalității lor, ele rămân vulnerabile la dezmembrare, intervenție, instabilitate și conflict intern, în moduri neexperimentate în mod normal de statele aflate în armonie cu națiunilr lor”[4]. În analiza sa B. Buzan a ajuns la concluzia că state care „nu au un principiu unificator natural (…) în consecință sînt mult mai vulnerabile la dezmembrare, separatism și ingerințe politice”[5]. De notat că Republica Moldova nu are un principiu unificator natural – nu este un stat monoetnic, de aceea, având în componența sa câteva zone locuite de minorități etnice, este supusă unor riscuri de conflict, inclusiv este supusă riscului separatismului în condițiile incapacității centrului politic de la Chișinău de a face atractiv statul moldovenesc. Referindu-se la dezintegrarea statelor (autorul a invocat exemplul unui stat imperial precum Uniunea Sovietică), B. Buzan a arătat că separatismul se poate manifesta „atunci cînd autoritatea centrală sau prosperitatea diminuează”[6].
Sfârșitul perioadei Războiului Rece a însemnat destrămarea unor state federale ca Iugoslavia, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Faza următoare a proceselor de fragmentare a statelor, după obținerea statalității de către entități care au avut statut de republică în cadrul unor state federale, a vizat desprinderea unor entități care nu au avut statut de subiect federal – de exemplu Kosovo. Acest precedent este invocat de Rusia atât cu referire la republicile secesioniste Abhazia și Osetia de Sud, cât și cu referire la Crimeea.  
Separatismul poate fi prevenit prin anumite acțiuni concrete:
1. Într-un stat multietnic autoritățile ar trebui să gestioneze în mod continuu relațiile interetnice, formulând și promovând o idee de stat, care să fie îmbrățișată de toate comunitățile etnice conlocuitoare și care să constituie un fundament al statalității.
2. Este necesară elaborarea unei politici multiculturale care să conducă la consolidarea societății.
3. Dialogul intercultural instituționalizat este un instrument eficient pentru a implementa politica multiculturală și pentru a asigura coeziunea și consolidarea societății, securitatea societală și prevenirea conflictelor.
De menționat că în cazul particular al Republicii Moldova amenințarea separatistă la adresa securității sale poate proveni atât din interior (de la structuri ale reprezentanților minorităților etnice), cât și din exterior (structuri din alte state pot să inspire forțe care să destabilizeze situația internă, folosind reprezentanți ai unor minorități etnice drept  instrumente în cadrul unui război hibrid). Așadar, vedem că factorul intern și cel extern se află în strânsă legătură. De asemenea, se poate afirma că în eventualitatea punerii în aplicare a unor scenarii separatiste privind Republica Moldova, impactul eventualelor conflicte violente va fi nu numai unul intern, ci și unul regional, implicând securitatea frontierelor UE. Apariția unei (sau unor) noi regiuni necontrolate de autoritățile unui stat recunoscut pe plan internațional înseamnă apariția unei (sau unor) noi surse de conflict. Gestionând eficient riscurile apariției și manifestării unor conflicte societale cu tentă etnică, inclusiv riscurile apariției separatismului, autoritățile Republicii Moldova ar putea asigura securitatea sa națională (în speță, securitatea societală) și ar putea deveni un furnizor de securitate în regiunea Europei de Est – limitrofă Uniunii Europene. 
Din păcate, autoritățile de la Chișinău încă nu acordă atenția cuvenită construcției națiunii multietnice politice (civice) moldovenești – formulării unei idei de stat, elaborării unei misiuni a statului, elaborării unui proiect de țară. În prezent, nu există preocupări vizibile pentru elaborarea și implementarea unei politici multiculturale (societale), care să aibă ca scop consolidarea societății moldovenești. Gradul de atracție a centrului politic de la Chișinău în raport cu unele regiuni este încă mic, în mare măsură și datorită nivelului mare înregistrat de fenomenul copupției instituționalizate și generalizate (a statului capturat).
Cu toate acestea, fără îndoială, în contextul actual, abordarea pericolului destabilizării situației interne, inclusiv a separatismului, trebuie făcută și în legătură cu factorul extern. În contextul ostilităților din Estul Ucrainei implementarea unor scenarii privind extinderea conflictului din regiunile separatiste Lugansk și Donețk până în regiunea Odesa ar amplifica riscurile determinate de tendințe separatiste din statul moldovenesc (mai ales în sudul țării, locuit de minoritatea găgăuză) și ar spori vulnerabilitatea Republicii Moldova în fața Federației Ruse, care depune eforturi pentru a-și păstra sfera de influență în spaiul post-sovietic, deci pentru a păstra Republica Moldova în sfera sa de influență. Intervenția militară a Federației Ruse în Siria (septembrie 2015 – martie 2016) a arătat că statul rus își poate permite să joace un rol activ și în alte regiuni ale lumii decât cele pe care le-a controlat în trecut, deci cu atât mai mult își poate impune controlul asupra unor state din vecinătatea apropiată, inclusiv pe cale militară.      

Separatismul transnistrean
În Republica Moldova fenomenul separatismului s-a manifestat încă în perioada de destrămare a URSS, în anii 1990 – 1992, atunci când în zona nistreană (estică) a avut loc și un conflict armat (2 martie – 21 iulie 1992), în urma căruia cinci raioane și municipiul Tiraspol de pe malul stâng al Nistrului, precum și municipiul Bender și șase sate aflate pe malul drept al Nistrului, au ieșit de sub jurisdicția RM. Încă la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN), nerecunoscută de nimeni până în prezent. Războiul din 1992 a fost oprit prin „Acordul cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova”, semnat la 21 iulie 1992 de președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și de președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur. Acest fapt arată că părțile în conflict au fost Federația Rusă și Republica Moldova, iar armata regulată, a 14-cea, rusă a participat în război împotriva forțelor moldovenești. Conflictul transnistrean a rămas „înghețat” din 21 iulie 1992 până în prezent, iar asta înseamnă că autoritățile de stat de la Chișinău au pierdut controlul asupra a aproximativ 11% din teritoriul țării (parte controlată până în prezent de autoritățile de la Tiraspol, cu sprijinul Moscovei).    
Impactul conflictului transnistrean asupra securității Republicii Moldova, inclusiv asupra parcursului european al țării, este mare. Problema zonei nistrene constituie unul dintre impedimentele care stau în fața statului moldovean în dezvoltarea sa. Angajată într-un proces de apropiere de UE, de modernizare și europenizare, avansând pe calea integrării europene, concomitent Republica Moldova este obligată să depună eforturi privind găsirea unei soluții pentru conflictul transnistrean, mai ales că administrația de la Tiraspol se pronunță constant împotriva integrării europene. În prezent negocierile între Chișinău și Tiraspol au loc în formatul 5+2, în care cifra 5 reprezintă Republica Moldova și administrația de la Tiraspol (părți în conflict), OSCE (mediator), Rusia și Ucraina (mediatori și garanți), iar cifra 2 – SUA și UE (observatori).
Încorporarea de către Federația Rusă a Crimeii, în martie 2014, și confruntările armate din regiunile Lugansk și Donețk (2014-2015) au creat un nou context în care trebuie abordat conflictul de pe Nistru, deoarece evenimentele din Ucraina au schimbat contextul geopolitic regional și european. Ucraina, care este mediator și garant în formatul 5+2, a adoptat o poziție mai fermă față de nerecunoscuta RMN în vederea determinării administrației de la Tiraspol să se ajungă la un acord cu autoritățile de la Chișinău. Noul context solicită autorităților Republicii Moldova o abordare diferită a conflictului transnistrean. Este necesară clarificarea chestiunilor fundamentale privind conflictul: cine sunt actorii, care este natura/esența conflictului[7], ce precedente istorice de soluționare pot fi aplicate. Se poate afirma că de la începutul conflictului transnistrean și până în prezent miza a fost una geopolitică – privind apartenența civilizațională a statului Republica Moldova: la spațiul European versus la spațiul Eurasiatic. În timp ce populația din interfluviul Pruto-nistrean se orientează în mare parte spre Vest, populația din zona nistreană se orientează spre Est, mai exact spre Federația Rusă.
Cu toate acestea, faptul că la Chișinău și în alte localități ale Republicii Moldova se află până în prezent sute de persoane intern deplasate, în marea lor majoritate aparținând etniei titulare (moldovenești), denotă că în perioada conflictului, la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90, au existat și tensiuni interetnice în zona nistreană. Deși în nerecunoscuta RMN se află o numeroasă comunitate moldovenească (populația regiunii, care constituie 500.000 persoane, se constituie din: 1/3 moldoveni, 1/3 ucraineni și 1/3 ruși), iar una dintre limbile sale „de stat”, alături de rusă și ucraineană, formal este limba moldovenească, respectarea drepturilor culturale ale moldovenilor ridică semne de întrebare: se reduce numărul grădinițelor și școlilor cu predarea în limba moldovenească, sunt puține emisiunile radio și TV, puține ziare în limba comunității moldovenești. Cu regret, autoritățile de la Chișinău nu sprijină comunitatea moldovenească din regiune, nu sprijină școlile cu predarea în limba moldovenească (în baza grafiei chirilice), nu contribuie la asigurarea bibliotecilor școlare și publice de acolo cu manuale și literatură artistică (măcar a clasicilor literaturii), așa cum Feredația Rusă și Ucraina sprijină comunitățile lor etnice din zonă. O problemă aparte este cea a celor șase școli din zona nistreană (nerecunoscuta RMN), subordonate Ministerului Educației de la Chișinău (deci aflate sub jurisdicția Republicii Moldova). 300 de elevi și 46 de profesori ai liceului din Grigoriopol, care au fost lipsiți de clădirea școlii din localitatea lor, sunt nevoiți să parcurgă zilnic 36 km de la Grigoriopol până în satul Doroțcaia, sat aflat sub jurisdicția RM, pentru ca să fie găzduiți în clădirea liceului de acolo[8].
Cu regret, problema lor nu este rezolvată din 2004 până în prezent. O atitudine responsabilă a guvernanților de la Chișinău ar viza asigurarea unui sprijin comunității moldovenești din zona nistreană, dar și acțiuni de soft power față de întreaga populație a regiunii: soluționarea conflictului, prin reintegrarea zonei nistrene în statul moldovenesc, nu poate avea loc fără ca Republica Moldova să devină atractivă pentru comunitățile etnice din Transnistria. 

Găgăuzii din Republica Moldova
Comunitățile etnice care conviețuiesc în Republica Moldova se împart în două categorii: 1) minorități naționale – care au o țară-mamă peste hotarele statului moldovean (ucrainenii, rușii, bulgarii ș.a.; aceştia pot dobândi cetățenia respectivelor state, căci legislația statului moldovenesc permite dubla cetățenie) și 2) minorități etnice – în cazul cărora stabilirea țării-mamă este mai dificilă (găgăuzii, țiganii). În ceea ce îi privește pe țigani, Nicolae Iorga considera India ca fiind locul lor de origine – „de unde vin în cea mai mare parte țiganii noștri, pariașii”[9]. Totuși, cu regret, în prezent nu există relații între comunitatea țiganilor din RM și autoritățile din India, cu toate că în martie 2016 ministrul de externe al Indiei a declarat că India va acorda cetățenia sa țiganilor de pretutindeni[10].  
Un caz interesant este cel al găgăuzilor. Într-un articol consacrat stării minorităților etnice din Imperiul Habsburgic și proceselor de asimilare – „Austro-Ungaria și naționalitățile” (apărut la 11.04.1880) – scriind despre etniile din Imperiul Habsburgic, Mihai Eminescu se referă, prin comparație, la găgăuzii din Balcani. Arătând că austriecii desfășurau politici mai subtile decât turcii de deznaționalizare, marele intelectual moldovean nota: „Turcii erau mai simpli în procedarea lor. Ei, pentru a deznaționaliza, tăiau la zeci de mii de oameni limba din gură, osîndindu-i să fie muți. Rezultatele au fost strălucite. «Găgăuții», cari sînt strănepoții acelor oameni, trec la toate națiunile din orient drept indivizi escesiv de cuminți”[11]. În respectivul articol Eminescu a criticat deznaționalizarea forțată, arătând că „Există într-adevăr deznaționalizări fericite, dar ele sunt organice, nu impuse cu de-a sila. Contactul des c-o altă naționalitate, înrudirea în rasă, interesele zilnice, încrucișarea și amestecul sîngelui, mii de împrejurări fac cu putință o deznaționalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea, nicicînd; cel puțin noi nu știm nici un caz în istorie”[12]. Așadar, Eminescu a deplâns turcizarea forțată a comunității care și pe timpul său era denumită găgăuză. Totuși, Eminescu nu a oferit date relevante despre originea găgăuzilor. El nu a răspuns la întrebarea: reprezentanții cărei etnii au fost turcizați, respectiv, reprezentanții cărei etniei, după deznaționalizare, au fost numiți găgăuzi?
La rândul său, Nicolae Iorga s-a referit și el la enigmatica etnie a găgăuzilor. Într-o lucrare de a sa marele istoric nota: „Eminentul ambasador al Turciei la noi, d. Sufi Tanröer, un poet și un mare visător naționalist, mergând până la exagerări îndrăznețe, și-a pus în gând să-i mute pe turcii de la noi în Asia Mică, iar aceștia sunt acolo, în Dobrogea, de pe la 1390. D. Tanröer vroia să-i mute și pe găgăuți, o populație foarte simpatică, foarte interesantă, oameni frumoși și deștepți, despre care nu știu care tânăr, care în momentul de față îndeplinește o funcțiune administrativă de mare importanță, mă învăța că, deoarece «Uzi» se chemau cumanii, găgăuții sau gagauzii, sunt prin urmare o rămășiță a cumanilor. Dar nu se poate închipui ca o populație rătăcitoare să poată lăsa urme așa de sigure despre ea, încât urmașii să nu se despartă de această finală păstrată pe lângă tot ce a mai venit pe urmă. Găgăuții înseamnă: oameni cu cari nu te poți înțelege, după cum slavii le ziceau germanilor: nemți, adică oameni care vorbesc, dar nu știi ce spun, grecii și romanii numeau pe toți ceilalți: barbari, fiincă li se părea că repetă o silabă fără sens, iar evreii ziceau Zomzonim - «im», ca în: heruvim, serafim este finala de plural – celor cari ppreau vorbind, că fac numai «zom-zom». Găgăuții sunt deci oameni cari, vorbind parcă spun: ga-ga, fiindcă nu îi poți înțelege”[13]. Dacă e să coroborăm cele două referințe – pe cea a lui Iorga cu cea a lui Eminescu – putem deduce că nu te puteai înțelege cu populația găgăuză tocmai deoarece la mulți dintre cei care o constituiau li se tăiase limba, de aceea ei nu puteau pronunța articulat sunetele (de aici și acel sunet: „ga-ga”, despre care a scris Iorga). Totuși, Iorga nu a răspuns nici el, la fel ca și Eminescu, explicit la întrebarea: reprezentanților cărei etnii li se tăiau limbile, fiind astfel turcizați?
De menționat că informații despre tăierea limbii vorbitorilor de limbă greacă se găsesc la greci din Caucaz. Este vorba de greci din estul Asiei Mici, strămutați în Caucaz. Fiind ortodocși, ei se identifică greci, cu toate că limba lor de comunicare este turca. Mulți dintre aceștia s-au repatriat în Grecia după destrămarea URSS. Iorga menționează totuși, în aceeași lucrare: „Grecii din Asia Mică au fost mutați în Macedonia, turcii din Tracia au trecut în Asia Mică” [Iorga 242]. Întrucât acest pasaj se găsește într-o lucrare din 1939, este clar că Iorga s-a referit la schimbul de populație din 1923-1924: când greci ortodocși, vorbitori de turcă, din Asia Mică (Karaman, Capadocia ș.a.) au fost mutați în Grecia. Unii dintre ei erau numiți karamanlî, posibil – după denumirea provinciei Karaman din sudul Turciei. Tot atunci guvernul de la Atena a făcut apel și la găgăuzii din estul Bulgariei (regiunea Varnei) de a se muta în Grecia, autoritățile elene considerându-i, la fel ca pe caramanlî și ca pe ceilalți ortodocși mutați din Asia Mică, greci. În 1923-1924 o mare parte a găgăuzilor din Bulfaria s-a mutat în Grecia. Așadar, karamanlî sunt o populație turcofonă și ortodoxă din Anatolia (Asia Mică), care în 1923, în urma unui schimb de populație, s-a mutat în Grecia, unde, în mare, și-a păstrat limba turcă drept limbă de comunicare. Tot atunci, în 1923, Guvernul de la Atena a făcut apel și către găgăuzii din Dobrogea (mai ales din Cadrilater) să se „repatrieze”, considerându-i greci (chiar dacă vorbeau limba turcă). 
Este semnificativ faptul că pe continentul european există două ramuri de găgăuzi: una este cea din Macedonia (câteva sate de găgăuzi macedoneni), iar cealaltă – din Bulgaria (de unde au ajuns în 1812 în Basarabia, pe actualul teritoriu al Republicii Moldova, aceștia fiind numiți găgăuzi basarabeni). La rândul lor, găgăuzii din Bulgaria – din regiunea Varnei și Cadrilaterului, se împart în două categorii: 1) cei de pe litoral – se numesc găgăuzi greci, iar 2) cei de la vest, din interiorul teritoriului (din câmpie), se numesc găgăuzi bulgari. Nu este exclus ca găgăuzii din interiorul teritoriului să se fi amestecat cu bulgari, respectiv să fi obținut din această cauză denumirea de găgăuzi bulgari, în timp ce găgăuzii de pe litoral să-și fi păstrat identitatea originară, de aceea ei numindu-se găgăuzi greci. În 1812 în Basarabia s-au mutat reprezentanți ai ambelor comunități: atât găgăuzi bulgari din localități din interiorul teritoriului (din câmpie), cât și găgăuzi greci – de pe litoral. Găgăuzii bulgari s-au stabilit în partea nordică a arealului locuit actualmente de găgăuzii din Basarabia, în timp ce găgăuzii greci s-au stabilit în sudul arealului respectiv. Găgăuzii din Vulcănești sunt găgăuzi greci. Puținii găgăuzi care au mai rămas în prezent în Bulgaria, la întrebarea cine sunt ei, răspund că sunt urum, adică greci (turcii îi numeau pe greci urum, încă din perioada bizantină). În autonomia găgăuză din Republica Moldova există persoane care poartă numele de familie Urum.  
De menționat faptul că în 1821, în timpul revoluției grecești, găgăuzii din Basarabia și din Bulgaria s-au înrolat masiv în trupele lui Alexandru Ipsilanti și s-au jertfit pentru independența Greciei. 
Teoria originii grecești a găgăuzilor nu este una exotică și extravagantă. În Grecia găgăuzii sunt considerați etnici greci. O versiune posibilă, dar care trebuie investigată temeinic, este cea după care ei au venit în Europa – în Macedonia și în Dobrogea – din Asia Mică. În Asia Mică ei au fost asimilați lingvistic (turcizați), dar și-au păstrat religia ortodoxă și structura limbii grecești, preluând legicul (cuvintele) unei alte limbi – ale celei turcești. Un argument în favoarea acestei teorii îl dau și cercetările genetice, care au demonstrat că găgăuzii sunt indo-europeni, nu turanici. Iată de ce găgăuzii din Grecia, care vizitează autonomia găgăuză din RM, își exprimă surprinderea profundă când văd în muzeul din satul Beșalma harta Altaiului – presupusul loc de origine, de unde ar fi venit strămoșii găgăuzilor. Găgăuzi intelectuali din Grecia solicită chiar  deschiderea de școli cu predarea în limba graacă în autonomia găgăuză din Republica Moldova.
Cazul găgăuzilor poate fi comparat cu cel al karamanlî. Atâta doar că, spre deosebire de karamanlî, găgăuzii au venit în Europa mai devreme de anul 1923, posibil – cu câteva secole...
O altă versiune a originii găgăuzilor a fost expusă de savantul rus Lev Gumileov, care a susținut că „din rămășițele pecenegilor s-a constituit un popor care există până astăzi – găgăuzii”[14]
Cu toate că până în prezent nu există o teorie unanim acceptată a originii găgăuzilor, în cercurile politice de la Comrat este acceptată teoria pe care a combătut-o Nicolae Iorga – cea referitoare la originea tiurсă a găgăuzilor.
Conform datelor ultimului recensământ (2004), în Republica Moldova conviețuiesc 147.500 găgăuzi, ceea ce constituie 4,36% din totalul populației țării. În anii 90, când Uniunea Sovietică se dezintegra, la Comrat a fost proclamată o republică găgăuză, nerecunoscută de nici un stat. La 12 octombrie 1989 a avut loc primul Congres al poporului găgăuz, care a proclamat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Găgăuză, ca parte componentă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Un an mai târziu la 19 august 1990, are loc primului Congres al deputaților poporului din zona locuită de găgăuzi a Moldovei, care a proclamat republica găgăuză (Gagauz-Yeri, în traducere gin găgăuză: pământ găgăuz) în jurul orașului Comrat, de data aceasta în componența URSS-ului. Chișinăul nu a recunoscut republica găgăuză autoproclamată.
În urma unor negocieri de câțiva ani, care au fost mediate de președintele turc Süleyman Demirel, la 23 decembrie 1994 Parlamentul de la Chișinău a adoptat „Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”[15]. În urma referendumurilor care s-au desfășurat în localitățile cu populație găgăuză, în unitatea autonomă au intrat trei raioane: Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești. La Comrat activează o Universitate, iar limba găgăuză are statut de limbă oficială în regiune, alături de moldovenească și rusă.
La 2 februarie 2014 în autonomia găgăuză a avut loc un referendum în urma căruia 98.9% dintre locuitorii Gagauz Yeri au declarat că susțin independența, în cazul în care Republica Moldova și-ar pierde suveranitatea, iar 98,47% dintre ei își doresc ca Republica Moldova să adere la Uniunea Vamală a Uniunii Eurasiatice, în timp ce infimul procent rămas se pronunța pentru aderarea la UE. Hotărârile cu privire la efectuarea plebiscitului au fost adoptate la 27 noiembrie 2013 de Adunarea Populară a UTA Gagauz Yeri cu denumirile: „Cu privire la desfășurarea referendumului legislativ privind statutul separat al locuitorilor din Găgăuzia la autodeterminare externă” și „Cu privire la desfășurarea referendumului consultativ”. Prin acțiunile date au fost încălcate prevederile Constituției Republicii Moldova, a Codului Electoral al Republicii Moldova și ale altor acte legislative, de aceea plebiscitul a fost declarat ilegal de justiția moldovenească. Referendumul a fost calificat în unele surse mass-media drept o manifestare a unor tendințe separatiste. Prezența la urne a constituit 70,4%, adică 70.777 de alegători, chiar dacă autoritățile de la Chișinău au îndemnat populația să nu participe. Pentru autodeterminarea externă a locuitorilor Găgăuziei, în condițiile specificate, au votat 68.023 de alegători, împotrivă – 1324. Pentru aderarea Moldovei la Uniunea Vamală (a Uniunii Eurasiatice) au votat 68.182 de alegători, împotrivă – 1057. Pentru aderarea Moldovei la Uniunea Europeană au votat 1718 de alegători, împotrivă – 66643.
Rezultatele referendumului din autonomia găgăuză au arătat decalajul între orientarea geopolitică (inclusiv diferența de mentalitate) a populației majoritare – titulare – a Republicii Moldova (vectorul pro-European de dezvoltare) și cea a minorității găgăuze (vectorul pro-Estic: apropierea de Federația Rusă). De asemenea, respectivele rezultate au pus în gardă instituțiile responsabile de asigurarea securității țării, deoarece în contextul escaladării situației în Ucraina și mai ales în cazul extinderii conflictului din regiunile separatiste Lugansk și Donețk până în Odesa – cu care zona găgăuză a Republicii Moldova se mărginește – persoane radicale din zona găgăuză ar fi putut atenta la securitatea – integritatea teritorială a Republicii Moldova, prin promovarea separatismului.
Cu toate nemulțumirile majorității comunității găgăuze legate de orientarea geopolitică pro-Occidentală a Republicii Moldova, trebuie menționat faptul că găgăuzii se bucură de toate drepturile unei minorități etnice. Nu există programe de stat, în cadrul unei politici multiculturale, privind integrarea culturală a găgăuzilor în cultura populației majoritare – prin studierea aprofundată a limbii și culturii moldovenești. Deși au posibilitatea să-și dezvolte limba găgăuză în instituțiile de învățământ, până în prezent procesul de predare se desfășoară preponderent în limba rusă – o reminiscență a perioadei sovietice.    

Bulgarii din Republica Moldova (raionul Taraclia)
Bulgarii din Republica Moldova constituie o comunitate formată din aproximativ 88 400 persoane, conform datelor ultimelor recensământuri. Bulgarii constituie 72% din populația raionului Taraclia, aflat în sudul Republicii Moldova, în vecinătatea unității teritorial-administrative găgăuze. În anii 90 ai secolului XX, atunci când în zona nistreană și în zona găgăuză s-au înregistrat conflicte datorită proclamării unor „republici” nerecunoscute de autoritățile de la Chișinău, bulgarii nu au manifestat tendințe separatiste, rămânând loiali statului moldovenesc. Cu toate acestea, din 1999, în mai multe rânduri conducerea raionului a solicitat autorităților centrale de la Chișinău acordarea raionului Taraclia a dreptului la autoguvernare. „Aceste revendicări reflectau însă mai mult dorința de a obține controlul la nivel raional asupra resurselor locale decât drepturi culturale speciale”[16].Acest drept s-a concretizat, în cele din urmă, în sintagma statut de raion naţional-cultural. La 2 aprilie 2015 grupurile parlamentare ale Partidului Democrat din Moldova (PDM), Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) și Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), din Parlamentul de la Chişinău, au votat în primă lectură proiectul de lege care ar permite acordarea statutului special respectiv raionului Taraclia[17]. Totuși, proiectul de lege respectiv nu a mai fost votat, deocamdată, în lectura a doua, finală, de Legislativ.
Inițiativa respectivă a fost promovată pe linia socialiştilor din Bulgaria, conduși de Serghei Stanișev. În noiembrie 2014, la deschiderea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, preşedintele PES (Partidul Socialiştilor Europeni) și delegaţia socialiştilor europeni au susţinut Partidul Democrat din Moldova (PDM) și s-au adresat cu solicitarea ca Legislativul de la Chişinău să adoptate legea care ar permite acordarea unui statut special raionului Taraclia. „Obţinerea statutului de raion naţional-cultural va fi un succes nu doar pentru bulgarii care locuiesc în Taraclia, dar si pentru toată Bulgaria. Aceasta nu este doar o garanţie de păstrare a limbii și culturii bulgare printre compatrioţii noştri din Moldova, dar și un pas spre relansarea activităţii economice, turistice, spre consolidarea relaţiilor lor cu Bulgaria. Nu în ultimul rând, acesta este unul dintre eforturile noastre de a păstra și de a dezvolta unica instituţie superioară de învățământ bulgară în străinătate – Universitatea de Stat „Grigore Țamblac” din Taraclia”[18], a spus S. Stanișev.
Totuși, au existat și presiuni din interiorul raionului Taraclia. Lideri locali au amenințat cu alipirea la unitatea teritorial-autonomă găgăuză în cazul nesatisfacerii solicitării privind acordarea statutului special național-cultural al raionului[19]
Ca și minoritatea găgăuză, grupul etnic bulgar a a fost colonizat în sudul Basarabiei de autoritățile Imperiului Rus în 1812. De asemenea, la fel ca găgăuzii, populația bulgărească a Moldovei a fost în mod semnificativ asimilată de instituțiile regimului sovietic[20]. Este de menționat faptul că atunci când în 1998 autoritățile Republicii Moldova au decis efectuarea unei reforme teritorial-administrative, prin care se renunța la cele 40 de raioane în favoarea a 9 județe, raionul Taraclia urmând să devină parte a județului Cahul, administrația raională a raionului Taraclia a organizat și desfășurat un referendum în cadrul căruia popolația bulgară a raionului s-a pronunțat pentru menținerea unității teritorial-administrative a minorității bulgare. Raionul Taraclia a fost păstrat. Astfel, funcționarii administrației de la Taraclia au demonstrat că în caz de necesitate ei pot mobiliza populația bulgară, așa cum au arătat în mai multe rânduri și liderii găgăuzi de la Comrat – cu referire la minoritatea găgăuză.
De menenționat că în prezent nu există nici un impediment pentru dezvoltarea multilaterală a culturii comunității bulgare din Republica Moldova (raionul Taraclia) fără vreun statut special de autonomie național-culturală. În prezent minoritatea bulgară se bucură de toate drepturile culturale – de grădinițe, școli, licee și chiar de o universitate. Cu regret, sub pretextul declarat al lipsei de cadre (în realitate, din cauza inerției din perioada sovietică), în respectivele instituții educaționale procesul de predare se mai desfășoară preponderent în limba rusă, inclusiv în Universitatea de Stat „Grigore Țamblac” din Taraclia.     

Concluzii
Diversitatea etnică este o bogăție și, în același timp, o provocare pentru un stat ca Republica Moldova. Cu regret, autoritățile sale încă nu au conștientizat necesitatea stringentă de construire asumată a unei națiuni civice moldovenești, respectiv încă nu au purces încă la constuirea acesteia. În prezent nu există o asemenea preocupare vizibilă, nu există o politică elaborată și pusă în aplicare privind zidirea unei națiuni politice (civice) multietnice moldovenești, consolidate și trainice. Autoritățile unui stat polietnic ar trebui în permanență să gestioneze relațiile interetnice din propriul stat. Dialogul intercultural instituționalizat este un instrument eficient al asigurării coeziunii și consolidării societății, al asigurării securității societale, al prevenirii conflictelor – deci impactul său este atât unul intern, cât și unul regional, fiind vorba de asigurarea securității la frontiera UE. Asigurându-și securitatea societală,  Republica Moldova ar putea deveni un furnizor de securitate în regiunea Europei de Est.
Cu regret, până în prezent în Republica Moldova poate fi observată o integrare deficitară a minorităților etnice în societatea moldovenească. Minoritarii etnici – mai ales cei din sudul țării: găgăuzii și bulgari – cunosc la un nivel scăzut limba de stat, de aceea nu sunt reprezentanți în măsura necesară în instituțiile centrale politice, academice ș.a..
Dialogul intercultural poate fi, în acest sens, o garanție a unei dezvoltări de succes a țării (contribuind la realizarea intereselor naționale: asigurarea independenței, securității și bunăstării). El presupune atât asimilarea de către minoritățile etnice a limbii și culturii populației majoritare moldovenești, cât și cunoașterea de către comunitatea majoritară a culturi fiecărei minorități etnice.
O țară multietnică de succes este una în care toate comunitățile etnice ce formează societatea respectivă împărtășesc aspirații comune, valori comune, o misiune de țară comună, un proiect de țară comun. Într-o societate multietnică acest lucru poate fi realizat:
1. printr-un proces de construcție a unei națiuni politice (civice),
2. prin construirea unei identități statale,
3. prin elaborarea și implementarea unei politici multiculturale,
4. printr-un dialog intercultural eficient.
În Republica Moldova dialogul intercultural poate fi cel mai important și eficient instrument de asigurare a coeziunii societății, a organizării unei societăți consolidate, deci un instrument de asigurare a securității societale, respectiv a securității naționale și regionale – la frontiera uniunii Europene.
Până în prezent autoritățile moldovenești încă nu au procedat la edificarea conștientă, sistematică unei națiuni politice (civice) moldovenești (nu există o politică în acest sens), în vederea consolidării societății multietnice, ceea ce ar fi o garanție a unei dezvoltări de succes a țării.
În cadrul structurii guvernamentale a Republicii Moldova există o instituție care poate fi investită cu misiunea de a facilita și gestiona dialogul intercultural: Biroul Relații Interetnice. Această instituție ar trebui să joace un rol fundamental – să elaboreze și să implementeze o politică multiculturală, programe de consolidare a societății, care să conducă la asigurarea securității societale. În practică însă, instituția în cauză este puțin vizibilă în spațiul public, iar activitățile sale au un impact redus asupra societății. Totuși, o instituție responsabilă de elaborarea și implementarea unei politici multiculturale ar putea să fie eficientă în condițiile în care statul Republica Moldova și-ar asuma o misiune în regiunea Europei de Est, în condițiile asumării unui proiect de țară. Atâta timp cât nu există o viziune clară cu privire la dezvoltarea statului Republica Moldova este dificil de elaborat și implementat politici multiculturale bune.



Bibliography:
1. Boari Vasile, Gherghina Sergiu, Murea Radu. Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010.
2. Buzan Barry. Popoarele, statele și frica. O agendă de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2014.
3. Eminescu Mihai. Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1990.
4. Filip Corneliu. Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011.
5. Ghica Luciana Alexandra, Zulean Marian (coordonatori). Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
6. Гумилёв Лев. От Руси к России, Издательство АСТ Москва, Москва, 2008.
7. Iorga Nicolae. Dezvoltarea imperialismului contemporan, Editura Albatros, București, 1997.
8. Iorga Nicolae. Hotare și spații naționale. Afirmarea vitalității românești, Editura Porto Franco, Galați, 1996.  
9. King Charles. Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, 2005 (King Charles. The Moldovans, by the Hoover University Press, Stanford University, Stanford, California, USA, 2000). 
10. Nye Joseph S. Jr.. Viitorul puterii. Editura Polirom, Iași, 2012. 



[1] Cu privire la totalurile Recensămîntului populaţiei din 2004. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale, accesat 28.06.2015, http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=2358&idc=168.   
[2] Joseph S. Nye, Jr., Viitorul puterii, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 51.
[3] Barry Buzan, Popoarele, statele și frica. O agendă de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2014, p. 84.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 86.
[6] Idem, p. 87.
[7] Ghica Luciana Alexandra; Zulean Marian (coordonatori), Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.222. 
[8] Corneliu Filip, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, Editura Institutului de ȘtiințePolitice și Relații Internaționale, București, 2011, p. 210.
[9] Nicolae Iorga, Dezvoltarea imperialismului contemporan, Editura Albatros, București, 1997, p. 198.
[11] Mihai Eminescu. Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1990, p. 243.
[12] Idem.
[13] Nicolae Iorga. Hotare și spații naționale. Afirmarea vitalității românești, Editura Porto Franco, Galați, 1996, p. 242.
[14] Лев Гумилёв. От Руси к России, Издательство АСТ Москва, Москва, p. 90.  
[15] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), accesat 28 iunie 2015, http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311656&lang=1.
[16] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, 2005, p 179.
[17] Raionul Taraclia ar putea avea statut special. Proiectul a fost votat de PCRM, PSRM și PD, accesat 28.06.2015,  http://unimedia.info/stiri/raionul-taraclia-ar-putea-avea-statut-special--proiectul-a-fost-votat-de-pcrm--psrm-si-pd-91613.html.
[18] Presa bulgară: PD a susținut acordarea statutului special raionului Taraclia la solicitarea socialiștilor bulgari, accesat 28 iunie 2015, http://agora.md/stiri/7390/presa-bulgara-pd-a-sustinut-acordarea-statutului-special-raionului-taraclia-la-solicitarea-socialistilor-bulgari.
[19] Bulgarii din Republica Moldova cer autonomie și amenință Chișinăul cu alipirea la Gagauzia, accesat 28.06. 2015, http://www.paginaeuropeana.ro/bulgarii-din-republica-moldova-cer-autonomie-si-ameninta-chisinaul-cu-alipirea-la-gagauzia/
[20] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, 2005, p 180.

Comunicare prezentată la Conferința internațională Political Science, International Relations and Security Studies”, Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga”, România, 27-28 mai 2016.

Postări populare