DIALOGUL CIVILIZAŢIONAL ÎN CONTEXTUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE: TEORIA LUI S.P. HUNTINGTON LA 20 DE ANI

Globalizarea este contextul internaţional contemporan şi vizează procese integraţioniste ale economiei mondiale, interacţiuni culturale ş.a. În 1993 Samuel P. Huntington a publicat articolul „The Clash of Civilazations?”, în care a prezentat teoria lumii multipolare ce s-a instituit după sfârşitul Războiului Rece. La baza fiecăreia dintre cele 9 civiliza­ţii Huntington a pus o religie (confesiune). Cercetătorul a semnalat posibile conflicte între comunităţi aparţinând diferitelor civilizaţii. Aşadar, în noul context, de o importanţă vitală este dialogul civilizaţional, care trebuie purtat pentru asigura­rea securităţii internaţionale. Acesta poate îmbrăca diverse forme: întruniri ale liderilor bisericilor, festivaluri, programe mass-media şi schimburi de experienţă („people to people”) ş.a. La 20 de ani de la publicarea teoriei lui Huntington, prezentul ne arată că trendul în relaţiile internaţionale este de consolidare a organizaţiilor internaţionale, din care fac parte state din diferite civilizaţii. Republica Moldova, plasată de Huntington în civilizaţia Slavo-Ortodoxă, poate să se integreze în spaţiul civilizaţional occidental.

Cuvinte-cheie: globalizare, lume multipolară, civilizaţii, religie, conflict, terorism internaţional, dialog, UE, NATO, Republica Moldova.

THE CIVILIZATION DIALOGUE WITHIN THE GLOBALIZATION PROCESS: 
S.P. HUNTINGTON THEORY AFTER 20 YEARS

The globalization is the contemporary international context and is aimed at integration processes of world economy, cultural interactions etc. In 1993 Samuel P. Huntington published the article “The Clash of Civilizations?”, in which he presented the theory of multi-polar world, which was established after the Cold War. Underlying each of the nine civili­zations Huntington set a religion (confession). The researcher noted possible conflicts between communities belonging to different civilizations. Therefore, in the new context the civilizational dialogue is vitally important, to ensure the inter­national security. It can take various forms: meetings of leaders of churches, festivals, programs and media exchanges (“people to people”) etc. Twenty years after the publication of Huntington’s theory, the present day trend in international relations is to strengthen the international organizations to which countries from different civilizations belong. The Republic of Moldova, located by Huntington in the Slavic-Orthodox civilization, can integrate into Western civilization space.

Keywords: globalization, multipolar world, civilizations, religion, conflict, international terrorism, dialog, EU, NATO, Republic of Moldova.

GLOBALIZAREA – CONTEXTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Globalizarea este un termen ce desemnează procese în plină desfăşurare, care iau amploare şi care, in­discutabil, afectează toate domeniile vieţii umane şi majoritatea covârşitoare a statelor lumii care au o cât de mică deschidere faţă de mediul internaţional. După autorii germani Michael Kunczik şi Astrid Zipfel, „globalizarea este un termen care de un timp încoace a devenit la modă când se discută despre procese ale economiei mondiale, despre suprapuneri culturale etc. Interrelaţiile şi interconectările pe plan mondial au devenit mult mai intense în ultimii ani. Globalizarea nu înseamnă doar extinderea comerţului între ţări tot mai îndepărtate, dar şi o mai intensă repartiţie a muncii, factorii de producţie devenind tot mai mobili (fluxul internaţional de capital, mobilitatea crescândă a salariaţilor), în special însă capitalul mobil. Se dezvoltă o concurenţă a platformelor de producţie ale unor ţări, o concurenţă de amplasamente teritoriale. Globalizarea în domeniul economic înseamnă o evoluţie care apropie economia mondială de idealul teoretic al pieţei perfecte, plenare, adică o piaţă, unde concurenţa a scăpat de cadrul îngust al statelor naţionale” [3, p.212]. Autorii germani s-au referit şi la globalizarea în domeniul culturii, stăruind asupra evoluţiilor din sectorul mediilor de informare. 

Există opinii conform cărora semne ale globalizării pot fi întrezărite cu sute de ani în urmă: imperii ca cele Persan, Macedonean şi Roman sunt văzute ca şi cadru al unor procese care au avut loc pe teritorii întinse şi care au condus la impunerea unor norme şi practici comune pentru diferite popoare, contactele (inclusiv economice) şi schimburile culturale dintre care s-au intensificat. Diferenţa vizibilă ţine de faptul că în acele cazuri a fost vorba despre un cadrul politic (al unui stat) comun, în timp ce în prezent globalizarea cuprinde teritoriul planetei fără să existe însă un stat (spaţiu politic comun) planetar. Totuşi, termenul a apărut la sfâr­şitul anilor ’60 şi a fost lansat de specialistul canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă Marshal McLuhan şi de specialistul american în „problemele comunismului” Zbigniew Brzezinski. Marshal McLuhan a lansat tot atunci expresia „sat global”. După alţi autori, globalizarea s-a accentuat în anii ’70, când ţările producătoare de petrol s-au unit în OPEC şi au majorat preţul petrolului (de la 1,90 la 28,76 dolari).

Personal consider că procesul de globalizare a coincis cu apariţia şi utilizarea pe scară largă a tehnologii­lor informaţionale – a Internetului. Termenul World Wide Web, abreviat WWW sau şi www, numit scurt şi web (care în engleză înseamnă „reţea mondială”, respectiv „reţea”), a fost inventat în 1989 la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) din Geneva, Elveţia. Propunerea iniţială de creare a unei colecţii de documente având legături între ele a fost făcută de Tim Berners-Lee în martie 1989. Propunerea a apărut în urma problemelor de comunicare pe care le întâmpinau echipele de cercetători ce foloseau Centrul, chiar şi folosind poşta electronică. Primul prototip al acestei colecţii (mai întâi în format de text simplu) a apărut nu mult înainte de decembrie 1991, când s-a făcut prima lui demonstraţie publică. Studiul a fost continuat prin apariţia primei aplicaţii grafice Mosaic, în februarie 1993, realizată de cercetătorul Marc Andreessen de la National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din oraşul Urbana-Champaign din statul federal Illinois, SUA. Practic, apariţia Internetului şi a globalizării, între care există o legătură indisolubilă, a coincis cu sfârşitul Războiului Rece, respectiv cu colapsul URSS.

TEORIA LUMII MULTIPOLARE A LUI SAMUEL P.HUNTINGTON

Acest proces a fost vizat de cercetătorul american Samuel P. Huntington la elaborarea Teoriei lumii multipolare în domeniul Relaţiilor Internaţionale. În 2013 se împlinesc 20 de ani de la publicarea în revista „Foreign Affairs” a articolului „The Clash of Civilazations?” („Ciocnirea civilizaţiilor?”), semnat de Samuel P. Huntington (1927-2008) [1, p.22-49]. În 1996 a apărut de sub tipar volumul lui Huntington „The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order” (în traducere în limba română aapărut în 1997: „Ciocni­rea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”) – de data aceasta fără semnul întrebării la sfârşitul titlului [2]. Articolul din 1993 a fost scris ca o reacţie la cartea lui Francis Fukuyama, „Sfârşitul istoriei şi ultimul om” (1992), dar, se pare, a fost elaborat şi sub impresia războiului din fosta Iugoslavie: Croaţia (1991-1995) şi Bosnia şi Herţegovina (1992-1995). Huntington a propus o nouă viziune cu privire la relaţiile internaţionale în epoca post Război Rece: a prezentat trecerea de la lumea bipolară, împărţită pe criteriul ideologico-politic (două sisteme/blocuri de state – democratice/capitaliste şi totalitare/comuniste sau socialiste) la o lume multipolară, împărţită în opt civilizaţii, după criteriul religios. Cele opt civilizaţii, după Huntington, sunt: Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slavo-Ortodoxă, Latino-Americană şi „posibil” Africană [1, p.25]. În volumul publicat ulterior, din expunerea lui Huntington rezultă că el ia în considerare existenţa celei de a noua civilizaţii: Budistă [2, p.67], chiar dacă susţine că „(…) bidismul, deşi o mare religie, nu a fost baza unei mari civilizaţii” [2, p.68].

Făcând referire la mai mulţi cercetători de până la el, Huntington susţine că „civilizaţie”, ca şi „cultură”, „se referă deopotrivă la modul de viaţă”, la „valori, reguli, instituţii, moduri de gândire” [2, p.58]. După Huntington, la temelia modului de gândire şi a modului de viaţă a persoanelor care fac parte din diferitele civilizaţii stau religiile (confesiunile). „Milenii de istorie a umanităţii au arătat că religia nu este o «mică diferenţă», ci, probabil, cea mai profundă diferenţă care există între oameni” [2, p.378]. Drept pentru care savantul american a ajuns la concluzia că „dimensiunea culturală şi cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariţie [în 1993, când era publicat articolul său în revista „Foreign Affairs”] va fi conflictul dintre grupuri ce aparţin de civilizaţii diferite” [2, p.11].

Teoria lui Huntington a stârnit controverse, unii cercetători aducându-i critici încă de la momentul publi­cării articolului în revistă („Foreign Affairs”, 1993). Totuşi, viziunea sa a fost acceptată ca una dintre teorii de specialiştii în Relaţii Internaţionale. Esenţa viziunii cercetătorului american vizează faptul că în lumea multipolară, formată din 8-9 civilizaţii, pot apărea conflicte civilizaţionale, care vor antrena comunităţi ce aparţin de diferite civilizaţii. Prăbuşirea turnurilor World Trade Centre din New York, la 11 septembrie 2001, a confirmat într-o oarecare măsură prognozele alarmante ale lui Huntington. Cu toate că terorismul inter­naţional a devenit din acel moment principala ameninţare la adresa securităţii internaţionale, până în prezent nu a avut loc totuşi vreun conflict/război civilizaţional, cu antrenarea unor comunităţi largi din diferite state ale diferitelor civilizaţii. Organizaţia teroristă Al-Qaeda, care şi-a asumat răspunderea pentru atentatele din 11.09.2001, este un actor non-statal, clandestin, care nu reprezintă interesele comunităţilor umane largi din state aparţinând civilizaţiei islamice.

Un alt caz care a confirmat, într-o anumită măsură, previziunile din teoria lui Huntington a fost publicarea la 30 septembrie 2005, în calitate de ilustraţii la un articol în ziarul danez „Jullands-Posten”, a celor 12 cari­caturi care îl reprezentau pe prorocul Mohamed. Întrucât reprezentarea lui Mohamed este interzisă în Islam (faptul că prorocul a fost reprezentat în acele caricaturi în imagini hilare nici nu mai conta pe fundalul inter­dicţiei idolatriei la musulmani), mulţi musulmani din Danemarca şi din alte state au considerat publicarea caricaturilor ca o provocare conştientă. Ministerele de Externe din 11 state islamice au cerut guvernului danez să-şi ceară scuze pentru publicare, iar unele chiar şi-au închis ambasadele în semn de protest pentru că nu au obţinut scuzele scontate. După protestele diplomatice a urmat boicotul mărfurilor daneze. Autorităţile daneze, ca şi direcţia ziarului, au explicat că respectivele desene se înscriu în realizarea în practică a libertăţii cuvântului. Caricaturile însoţeau un articol despre autocenzură şi libertatea cuvântului, în care se relata de­spre faptul că niciun pictor nu a dorit să deseneze ilustraţii la o carte despre Islam pentru copii. În cadrul pro­testelor ce au urmat au avut loc atacuri asupra ambasadelor daneze din unele state musulmane (de exemplu, în Djakarta (Indonezia), Beirut (Liban) ş.a.).

DIALOGUL CIVILIZAŢIONAL ÎN CONTEXTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Preocuparea pentru pacea în lume, pentru asigurarea securităţii internaţionale, pentru evitarea izbucnirii unor posibile conflicte civilizaţionale a determinat paşi concreţi privind purtarea unui dialog civilizaţional. El trebuie să aibă loc atât la nivel guvernamental (în condiţiile în care civilizaţiile nu sunt organizaţii politice, este vorba despre contacte interguvernamentale între state aparţinând diferitelor civilizaţii), cât mai ales la nivelul societăţilor civile ale statelor lumii. Pot fi menţionale câteva tipuri de dialog civilizaţional:

1. Reuniuni ale liderilor religioşi mondiali (după prototipul mişcării ecumenice, instituite în cadrul Creşti­nismului);

2. Conferinţe ştiinţifice, ale comunităţii ştiinţifice internaţionale, consacrate temeidialogului civilizaţional;

3. Diverse festivaluri internaţionale (de muzică, teatru, cinema ş.a.);

4. Programe mass-media, inclusiv online (pe Internet) despre culturile şi religiile popoarelor lumii – atât programe ale unor popoare/state destinate altora, cât şi programe prin care reprezentanţi ai unei culturi/ civilizaţii descoperă o altă cultură/civilizaţie;

5. Schimburi de experienţă (după principiul „people to people”) ale diferitelor grupuri profesionale (de exemplu, jurnalişti, cercetători ş.a.) sau sociale (de exemplu, studenţi);

7. Programe de genul „Work and Travel” (în cadrul acestora studenţi din diferite state ale lumii pot pleca la muncă, de exemplu în SUA, pe perioada vacanţelor);

8. Turismul.

Toate acestea (şi altele, pe care nu le-am menţionat) pot fi considerate drept forme ale dialogului civiliza­ţional. Fostul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea, ca şi predecesorul său Papa Ioan Paul al II-lea, a promovat ideea dialogului civilizaţional [4]. Deşi diverse activităţi privind dialogul civilizaţional sunt desfă­şurate în lume, numărul lor şi numărul persoanelor implicate în ele poate fi şi trebuie să fie mai mare.

O REVIZUIRE A TEORIEI LUI S.P. HUNTINGTON LA 20 DE ANI DE LA PUBLICARE

Teoria lumii multipolare, a lui Samuel P. Huntington, a contribuit plenar la stimularea preocupărilor pen­tru intensificarea dialogului civilizaţional. Totuşi, în prezent, la 20 de ani de la publicarea articolului cercetă­to­ru­lui american, în revista „Foreign Affairs”, poate fi făcută o revizuire a teoriei sale, respectiv pot fi formulare câteva critici cu privire la ea:

1. Nu toate civilizaţiile au un centru de putere („un stat nucleu”), aşa cum există în civilizaţia Occidentală, despre care Huntington scrie: „Din punct de vedere istoric, Occidentul a avut, de obicei, mai multe state de nucleu; acum are două nuclele – cel al Statelor Unite şi cel franco-german în Europa, Marea Britanie fiind un centru adiţional de putere aflat la voia întâmplării între cele două” [2, p.195]. În civilizaţia Slavo-Ortodoxă: Federaţia Rusă, în cea Sinică: China. De exemplu, în cazul civilizaţiei Africane (regiunea sub-Sahariană) un asemenea stat nucleu (influent) lipseşte – chiar autorul se îndoia cu privire la civilizaţia respectivă, scriind: „civilizaţia Africană (posibilă)” [2, p.67]. Ca şi în cazurile civilizaţiilor Latino-Americană, Budistă sau Isla­mică, Huntington scrie despre „absenţa unui stat islamic de nucleu” [2, p.261]. În condiţiile lipsei unui stat nucleu într-un spaţiu civilizaţional, este dificil a vorbi despre o civilizaţie care să conteze în raporturile de putere în politicul mondial.

2. În conformitate cu viziunea cercetătorului american, Grecia, Bulgaria şi România, ca state cu populaţii majoritar ortodoxe, fac parte din civilizaţia Slavo-Ortodoxă. Totuşi, încă în 1981 Grecia a aderat la Comuni­tăţile Europene, iar în 2007 Bulgaria şi România au aderat la UE, fapt ce a arătat că statele respective se iden­tifică mai mult cu spaţiul civilizaţional Occidental (fără să înceteze, totuşi, să mai fie state ortodoxe).

3. Huntington a fost subiectiv şi selectiv în ceea ce priveşte componenţa unei civilizaţii – numărul statelor care o formează. În timp ce a acordat statutul de civilizaţie-stat Japoniei, niciun alt stat nu s-a mai învrednicit de o asemenea dublă ipostază (Japonia fiind, după autor, singurul stat-civilizaţie).

4. Pare subiectivă şi împărţirea lumii creştine, după confesiuni, în două civilizaţii – Occidentală (Catolică şi Protestantă) şi Slavo-Ortodoxă, în acest din urmă caz fiind utilizat un nume generic al unui grup de po­poare (popoarele slave). Totuşi, în cazul civilizaţiei Islamice Huntington nu face o diferenţiere între suniţi şi şiiţi, ştiut fiind faptul că între Iranul şiit şi Arabia Saudită sau Indonezia sunite sunt diferenţe substanţiale – atât confesionale, cât şi etnice.

5. Divizarea statelor din emisfera vestică în civilizaţiile Occidentală (SUE şi Canada) şi Latino-Americană pare să aibă la bază şi ea mai degrabă criterii de natură etnică (ca să nu spunem rasială).

După 20 de ani de la publicarea articolului lui Samuel P. Huntington, putem să apreciem că viziunea sa a avut o importanţă deosebită în mediile academice din lume. În opinia noastră, teoria sa a reflectat starea de spirit de la sfârşitul Războiului Rece, când în urma prăbuşirii sistemului de idei comunist, în spaţiul ex-socialist popoarele din statele respective au recurs, în încercarea de a găsi noi repere valorice, la valorile religioase, respectiv civilizaţionale: „În anii ’90 a izbucnit o criză globală de identitate. Oriunde te uitai, oamenii între­bau «cine suntem?», «cui aparţinem?» şi «cine nu este ca noi?»” [2, p.180]. Considerăm că în aceşti 20 de ani, în procesul globalizării, lumea a evoluat spre un sistem mondial care, totuşi, în prezent nu are la bază religiosul, cieconomicul şi preocuparea pentru asigurarea securităţii. Putem afirma că evoluţia sistemului internaţional, în ultima perioadă istorică, poate fi reprezentată astfel:

1815 – 1945: sistem multipolar, cu imperii ca actori internaţionali (a avut la bazăeconomicul şi asigu­rarea securităţii, prin împărţirea zonelor de influenţă în lume) –>

1945 – 1991: sistem bipolar (perioada Războiului Rece, a avut la bază criteriulideologico-politic) –>

1991 – prezent: sistem multipolar (după Huntington, are la bazăreligia/confesiunea).

Părerea noastră e că la etapa contemporană, în secolul XXI, se consolidează unsistem internaţional multipolar, care are la bază economicul şi preocuparea pentruasigurarea securităţii. Deci, observăm că în prezent se manifestă din nou unele caracteristici din perioada 1812-1945, cu deosebirea că acum nu acţio­nează în calitate de actori internaţionali notorii imperii, ci state naţionale puternic dezvoltate (G7 ar fi o listă a acestora, la care se adaugă Rusia). În prezent există exemple de integrare în spaţii economice şi de securitate comune, din care fac parte state aparţinând diferitelor religii/confesiuni. De exemplu: din Uniunea Vamală a viitoarei Uniuni Eurasiatice fac parte atât Rusia şi Belarus cu populaţii majoritar ortodoxe, cât şi Kazahstanul, cu populaţia titulară, în plin avânt demografic, musulmană. Grecia, România şi Bulgaria ortodoxe s-au integrat în UE şi NATO – alături de statele pe care Huntington le vedea ca făcând parte de drept din civilizaţia Occidentală. De altfel, din NATO fac parte până în prezent Turcia, pe care Huntington a inclus-o în civilizaţia Islamică, state ale civili­zaţiei Occidentale şi cele trei state ortodoxe (Grecia, Bulgaria şi România), pe care Huntington le vedea în civilizaţia Slavo-Ortodoxă. Procesele integraţioniste avansate între SUA, Canada şi Mexic în cadrul Acor­dului Nord-American de Comerţ Liber (North American Free Trade Agreement – N.A.F.T.A.), semnat la 17 decembrie 1992, sunt un alt exemplu de cooperare economică ce prevalează asupra oricăror diferenţe de ordin religios/civilizaţional. Într-o lume tot mai secularizată, factorul economic şi cel al asigurării securităţii devin precumpănitori în raport cu factorii religios (civilizaţional) şi ideologico-politic (ţinând cont de faptul că din vechiul lagăr mondial socialist au mai rămas până în prezent patru state cu ideologia de stat comunistă: China, Coreea de Nord, Cuba şi Vietnam). Datorită economiei sale în plin avânt, China comunistă este un partener economic, iar în consecinţă – şi politic, important pentru SUA, Japonia sau Rusia.

Samuel P. Huntington a fost conştient de importanţa factorilor economic şi de securitate: „Vor coincide întotdeauna alinierile politice şi economice cu cele care au la bază cultura şi civilizaţia? Bineînţeles că nu. Consideraţiile legate de echilibrul de putere vor duce uneori la alianţe civilizaţionale încrucişate (…)” [2, p.183]. Totuşi, Huntington considera: „Cu toate acestea, este posibil ca aceste modele să devină mai slabe şi mai lipsite de semnificaţie şi de adaptare pentru a servi scopurilor noii ere” [2, p.183]. Referindu-se la organizaţii multicivilizaţionale, Huntington nota: „Organizaţii internaţionale multicivilizaţionale, cum ar fi ASEAN, ar putea să facă faţă unei dificultăţi crescânde de a-şi menţine coerenţa” [2, p.183]. Dânsul a arătat că din ASEAN, creată în 1967, fac parte „un stat sinic, unul budist, unul creştin şi două state musul­mane” [2, p.189]. În ce ne priveşte, considerăm că „alianţele civilizaţionale încrucişate”, adică organizaţiile din care fac parte state aparţinând diferitelor civilizaţii (religii/confesiuni), se consolidează şi reprezintă actorii inter­naţionali principali în sistemul internaţional multipolar contemporan, care, în fapt, nu este un sistem al civi­li­zaţiilor, ci unul al organizaţiilor economice şi de securitate. Cu toate că factorul civilizaţional (religios/ confesional) nu trebuie ignorat nici acum, nici pe viitor.

Un exemplu al tendinţelor din lumea contemporană îl reprezintă statele ortodoxe din Balcani: Macedonia, Muntenegru şi Serbia. Acestea, deşi sunt state ortodoxe, sunt orientate clar către integrarea în UE şi NATO, acolo unde îşi văd realizarea intereselor economice şi a celor de asigurare a securităţii, fără să întreţină relaţii speciale cu Federaţia Rusă – popul civilizaţiei Slavo-Ortodoxe.

Aşadar, recunoscând valoarea teoriei lui Huntington, care a accentuat diversitatea culturală a popoarelor lumii, unite în civilizaţii printr-o religie (respectiv, prin confesiuni ale unei religii) şi care a accentuat im­por­tanţa identităţii civilizaţionale, putem afirma că trendul lumii contemporane vizează instituirea unui sistem mondial format din uniuni de state care au la bază principiul economic (interese economice comune), dar şi pe cel al asigurării securităţii (colective). Din acest punct de vedere, în pofida faptului că a fost plasată în civilizaţia Slavo-Ortodoxă, Republica Moldova poate deveni membru al UE şi NATO, în măsura în care va putea contribui la consolidarea securităţii în zona frontierei sud-estice a UE şi NATO şi în măsura în care va fi interesantă din punct de vedere economic (al pieţei interne şi al produselor sale) pentru organizaţia comu­nitară europeană.

REPUBLICA MOLDOVA DIN PERSPECTIVĂ CIVILIZAŢIONALĂ

În lumina teoriei lui Huntington, Republica Moldova ar aparţine spaţiului civilizaţional Slavo-Ortodox. Poate din această cauză Huntington s-a referit la Republica Moldovadoar în trei locuri din cartea sa. Într-un alineat autorul a făcut referinţă la situaţia (conflictul) din estul RM: „După ce Moldova a devenit indepen­dentă, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, mulţi gândeau la o eventuală unificare a sa cu România. Teama că aşa ceva ar putea să se întâmple a stimulat o mişcare secesionistă a estului unificat al republicii, care a avut sprijinul tacit al Moscovei şi pe cel activ al Armatei a 14-a ruse, ceea ce a dus la crearea unei Republici Transnistrene. Totuşi, sentimentul moldovenesc de unire cu România a intrat în declin, în replică la proble­mele economice ale ambelor ţări şi la presiunea economică rusă. Moldova s-a alăturat C.S.I. şi legăturile co­merciale cu Rusia s-au extins. În februarie 1994, partidele pro-ruse au avut un succes covârşitor în alegerile parlamentare” [2, p.241].

Astfel, războiul din 2 martie – 21 iulie 1992 din zona nistreană a Republicii Moldova a fost aproape trecut cu vederea de către cercetător, comparativ cu cel din Bosnia şi Herţegovina, probabil pentru că el l-a văzut ca pe unul intracivilizaţional. Huntington scria explicit: „În acelaşi timp, în fosta Uniune Sovietică, Belarusul ortodox, Moldova şi Ucraina gravitează în jurul Rusiei (…)” [2, p.182]. Într-un alt loc cercetătorul american scria: „Succesorul imperiilor ţarist şi comunist este un bloc civilizaţional, asemănător în multe privinţe cu cel al Occidentului în Europa. În nucleu, Rusia, echivalentul Franţei şi Germaniei, este strâns legată de un cerc interior ce include două republici preponderent ortodoxe – Belarus şi Moldova – , Kazahstan, a cărei popu­laţie este musulmană în proporţie de 40%, şi Armenia, un aliat istoric al Rusiei” [2, p.239-240]. Totuşi, Republica Moldova se înscrie în conceptul huntingtonian de „stat sfâşiat”: „Ţările sfâşiate pot fi identificate cu ajutorul a două fenomene. Liderii lor se referă la ele ca la o «punte» între două culturi şi observatorii le descriu ca pe Ianus” [2, p.201]. Deşi autorul invocă exemplele Turciei, Mexicului Australiei, Ucrainei ş.a., cazul Republicii Moldova, pe care Huntington o vedea clar ca parte a civilizaţiei Slavo-Orto­doxe, se potriveşte destul de bine descrierii conceptului în cauză. În literatura de specialitate din Republica Moldova ce vizează domeniul Relaţiilor Internaţionale se vorbeşte despre o dilemă civilizaţională Vest – Est (sau Occidentul – Rusia).

Considerăm totuşi că unele detalii referitoare la faza fierbinte a acelui conflict scot în evidenţă un lucru de o semnificaţie deosebită: apartenenţa Republicii Moldova la spaţiul civilizaţional Occidental. Este ştiut faptul că războiul din Bosnia şi Herţegovina, ca şi cel din Cecenia, au reprezentat într-o oarecare măsură şi con­flicte civilizaţionale, ţinând cont de faptul că acolo au venit luptători din alte state musulmane (unii dintre ei devenind comandanţi ai comandourilor rebelilor – de exemplu, Hatab, originar din Iordania, care a luptat în Cecenia). La fel s-a întâmplat şi în Bosnia. Un conflict intercivilizaţional antrenează luptători din mai multe state, uniţi de aceeaşi religie, care luptă împotriva purtătorilor altei religii într-un conflict teritorial ş.a..

După cum se ştie, în războiul din 1992 din zona nistreană a Republicii Moldova au participat grupuri de cazaci şi mercenari din Rusia şi Ucraina. Faptul că acest lucru a fost posibil demonstrează că Republica Mol­dova nu face parte din acelaşi spaţiu civilizaţional cu Rusia (în pofida religiei comune – Creştin-Ortodoxe). În contextul teoriei lui Huntington – fără a reduce din valoarea viziunii sale – putem afirma că exemplul Republicii Moldova (cu conflictul ruso-moldovenesc din 1992) constituie o excepţie ce confirmă totuşi vala­bilitatea respectivei teorii. Faptul că acel conflict a antrenat participarea cazacilor şi mercenarilor din Rusia – alături de armata regulată (a 14-cea) rusă – arată clar că Republica Moldova nu se află în prezent în faţa unei dileme geopolitice: Vest-Est. În lumina acestui fapt, putem afirma că Republica Moldova aparţine de drept civilizaţiei Occidentale. Şi argumentele în acest sens sunt, desigur, mult mai numeroase.

Iată de ce războiul din Estul Republicii Moldova nu a fost unul intracivilizaţional, ci se înscrie în concep­tul de „războaie ale liniilor de falie” [2, p.337], adică a fost un război în zona unei rupturi, care a despărţit civili­zaţiile Occidentală şi Slavo-Ortodoxă. Huntington considera că „frecvenţa, intensitatea şi violenţa războaie­lor liniilor de falie sunt cu mult sporite de credinţele în Dumnezei diferiţi” [2, p.378]. Paradoxul conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova constă în faptul că populaţiile majoritare ale celor două părţi beli­gerante – Republica Moldova şi Federaţia Rusă – aparţin nu doar aceleiaşi confesiuni religioase (Creştin-Ortodoxe), ci chiar şi aceleiaşi Biserici – Ortodoxe a Rusiei. Cu toate acestea, conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este o excepţie care se înscrie totuşi în conceptul de „războaie ale liniilor de falie”, aşa încât dilema Est–Vest este, pentru Republica Moldova, una falsă. Statul moldovean nu are altă opţiune decât cea occidentală, participarea masivă a cazacilor ruşi în războiul din 1992 demonstrând clar că atât factori politici, care au stimulat şi susţinut deplasarea formaţiunilor paramilitare în Estul Republicii Moldova, cât şi o parte a societăţii ruseşti, din care au fost recrutaţi acei paramilitari, vedeau poporul Republicii Moldova ca pe un duşman – aparţinând altei civilizaţii, respectiv celei Occidentale.

Considerăm că sistemul de valori al civilizaţiei Occidentale, concretizat în cei patru piloni – „apărarea şi securitatea întruchipate de NATO; încrederea împărtăşită în domnia legii şi în democraţia parlamentară; capitalismul liberal şi comerţul liber”; „moştenirea culturală europeană comună, emanând de la Grecia şi Roma prin Renaştere” [2, p.457] – reprezintă un ideal pe care şi l-a asumat Republica Moldova, chiar dacă se mai confruntă cu probleme ce ţin de domnia legii (atât la nivelul conducerii politice, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului de justiţie), cazuri de corupţie ş.a. Dar, în măsura în care valorile occidentale vor fi conştientizate de partidele politice şi de societatea moldovenească, statul Republica Moldova se va consolida din punctele de vedere politic, economic şi al asigurării securităţii. Singurul spaţiu civilizaţional care poate constitui un cadru benefic pentru realizarea acestor deziderate este cel Occidental. În acelaşi timp, poporul Republicii Moldova trebuie să-şi păstreze valorile creştin-ortodoxe împărtăşite de majoritatea cetăţenilor ţării.

Bibliografie:

1.     HUNTINGTON, S.P. The Clash of Civilazations? In: Foreign Affairs, 1993, vol.72, no.3, p.22-49.

2.     HUNTINGTON, S.P. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bucureşti: Antet, 1997.

3.   KUNCZIK, M., ZIPFEL, A. Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării. Cluj: Presa universitară Clujeană, 1998.

4. STANILA, C. Papa invocă necesitatea vitală a dialogului dintre creştini şi musulmani, 2006. [Accesat: 1.07.2013] Disponibil: 

     http://biserica.org/phpBB2/viewtopic.php?p=966&sid=327188b6538f0979db5da7652e95f832 

                                                                                                                     Prezentat la 03.07.2013

Acest articol a fost publicat în revista USM „Studia Universitatis”, Nr. 8(68)/2013, p. 221-227.