Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:
Ieri a avut loc prima
întrevedere dintre premierul Iurie Leancă și șeful executivului de la Tiraspol , Evghenii
Șevciuk. Faptul că această întâlnire a avut loc în hotelul „Rossiia” din
Tiraspol peste 100 zile de la instalarea Guvernului Leancă denotă concluzia că
problema diferendului privind zona nistreană a Republicii Moldova nu reprezintă
o prioritate pentru actualul Executiv de la Chi șinău.
Singurul rezultat al întâlnirii
a fost prelungirea acordului dintre Chișinău și Tiraspol, semnat în martie 2012,
privind traficul feroviar prin zona nistreană. Întrucât nici una dintre părți
nu a adus obiecții cu privire la respectivul document, este de admis că el
putea fi prelungit și în mod tacit. Așteptările societății moldovenești și ale
cercurilor jurnalistice și de experți de la Chi șinău erau legate de declarația premierului
Leancă privind faptul că urmează să discute la întrevederea cu Șevciuk, la Tiraspol , statutul
politico-juridic al zonei nistrene în cadrul Republicii Moldova. Invitat ieri
la un talk show la o emisiune de știri din Chișinău, am pus la îndoială această
posibilitate, fapt adeverit în declarațiile celor doi politicieni de după
întrevederea pe care au avut-o. Ca și în cazul declarației privind obținerea
regimului liberalizat de vize din partea UE, Iurie Leancă recidivează în
declarații fără acoperire, ceea ce – pentru un politician – nu contribuie la
întărirea încrederii cetățenilor țării în ceea ce declară și face. Iar o țară
cu un premier în cuvântul căruia societatea nu mai are încredere, are o
problemă.
Evghenii Șevciuk și-a mai exprimat
nemulțumirea cu privire la instalarea celor șase puncte de control migrațional
la linia de demarcare din zona de securitate. Premierul Leancă, după cum a
reieșit din declarațiile celor doi, nu i-a explicat necesitatea instalării
acelor posturi, ci a aruncat mingea în terenul Parlamentului, spunându-i lui
Șevciuk că Legislativul va discuta chestiunea respectivă și, astfel, deputații
trebuie să dea explicații.
Pe scurt, cu regret,
întrevederea de ieri a constituit o nouă etapă în dialogul ce pare fără un obiect important de discuție. În timp ce, teoretic, autoritățile moldovenești trebuie să discute,
respectiv să promoveze restabilirea integrității teritoriale, deci a
jurisdicției RM asupra zonei nistrene, niciodată pe parcursul ultimilor ani, la
întrevederile dintre liderii de la
Tiraspol și Chișinău sau în negocierile în formatul 5+2, nu a
fost discutată această problemă, ci chestiuni colaterale: demontarea
funicularului de la Râbni ța
– Rezina, starea faunei (a resurselor piscicole) din râul Nistru, transportul
feroviar ș.a..
De ce se întâmplă acest lucru?
Săptămâna trecută m-am întors de la un Work Shop (seminar) internațional de la Erevan , Armenia, consacrat
temei soluționării conflictelor (Conflict Resolution), organizat de specialiști
în domeniu de la
Universitatea din Potsdam, Germania, cu participanți din
statele Parteneriatului Estic. În cadrul seminarului a fost reiterată ideea că
într-un proces de negocieri părțile implicate în conflict trebuie să elaboreze
soluția reciproc avantajoasă. De exemplu, partea (delegația) moldovenească ar
trebui să elaboreze câteva soluții bune (sau planuri de soluționare) și dintre
acestea să o propună pe cea mai bună. Mediatorii nu fac decât să creeze
condiții bune, o atmosferă potrivită pentru negocieri și să-și ofere
serviciile, fără a propune sau impune ceva. Cu regret, mentalitatea
responsabililor moldoveni de reintegrare sau de soluționarea conflictului
vizează așteptarea că cineva – OSCE, UE, SUA – va soluționa diferendul în locul
Republicii Moldova. Este utilă, de altfel, în acest context, evocarea
memorandumului Kozak, din 2003: întrucât a fost vorba de o soluție (un plan)
propusă de o altă parte – Rusia (chiar dacă la solicitarea președintelui de
atunci, Vladimir Voronin) – Republica Moldova, în persoana aceluiași V. Voronin,
a renunțat la documentul parafat de șeful statului, spre surprinderea și mânia
șefului de la Kremlin ,
V. Putin. Conform abordărilor occidentale, este mult mai greu ca o parte
angajată într-un proces de negocieri să renunțe la un plan (o soluție) pe care
l-a elaborat, împreună cu cealaltă parte implicată în conflict, și care plan,
se prezumă, este în beneficiul ambelor părți.
Cu regret, din 2009 până în
prezent, responsabilii Republicii Moldova de reintegrare (care sunt aceleași
persoane, în ciuda remanierilor în fostul Guvern și investirii noului Executiv), nu au prezentat
nici o idee viabilă cu privire la soluționarea conflictului. Iar ceea ce este
și mai trist, nu știu dacă cineva se mai așteaptă de la persoanele respective să propună vreo idee fezabilă în acest sens…
