marți, 2 iulie 2013

De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM

            Un articol mai vechi. Îl postez ca să-l am și aici, pe blog.


În ediția din 13 aprilie 2011 a unei emisiuni de pe un postul de radio din Chișinău, dedicată problemelor comunității moldovenești din nordul Bucovinei, participanții la emisiune, Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova și președintele asociației „Bucovina”, și Constantin Ungureanu, doctor în Istorie, au propus deschiderea unui consulat al RM la Cernăuți, și au fost de acord cu moderatorul emisiunii în privința creării, în cadrul structurii Guvernului de la Chișinău, a unui Departament pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii [unii se identifică și români] din nordul Bucovinei și raionul Herța; moldovenii din nordul și sudul Basarabiei, și cei din stânga Nistrului).

Regimul sovietic de ocupație  (1944-1991) nu a reușit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii Moldova, care ași vorbește limba, și-a păstrat tradițiile și obiceiurile. Ceea ce a încercat și se pare că a reușit este amputarea conștiinței spațiului nostru de origine, a comunității culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc – de la Crasna din nordul Bucovinei, până la Cartal și Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoțului (Dolinskoe) mult peste Nistru. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ținutul Herţa, nordul și sudul Basarabiei, care au aparținut peste patru veacuri statului moldovenesc medieval, s-a ajuns astăzi la situația când în conștiința cetățenilor Republicii Moldova spațiul moldovenesc se reduce doar la teritoriul actuale RM. Este regretabil acest fapt, deoarece el înseamnă că suntem o comunitate de mancurţi, care ne-am pierdut memoria spațiului nostru istoric și a comuniunii cu compatrioții noștri ramași dincolo de granițele Republicii Moldova. viitorul unui popor care poate fi adus într-o asemenea amnezie și care se menține în ea nu arată bine.

Viorel Patrichi, în cartea sa „Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, pag. 183) reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului „Literatura şi Arta” şi Societăţii pentru cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenția asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ținuturile Moldovei istorice. (Din păcate avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice)”. Au trecut ani mulți de atunci, iar guvernul Republicii Moldova (ca și Compania Teleradio Moldova, de altfel) cum era „prost” – faţă de problemele compatrioţilor noştri rămaşi dincolo de graniţe – în amurgul perioadei sovietice, aşa este şi acum. Iar compatrioţii noştri se confruntă cu mari probleme. Au nevoie de ajutor. Şi se simt trădaţi de noi.

O profesoară de limba română din satul Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, îmi spunea că regretă faptul că s-a făcut profesoară de română, pentru că procesul educaţional în şcoala cu predarea în limba română suferă nespus din cauza lipsei manualelor şi literaturii clasicilor predaţi în şcoală. „Ce folos că le dau pentru acasă să citească o operă literară, dacă ei nu o pot găsi în bibliotecă. Unii, puţini, mai pot găsi câte ceva pe Internet, dar majoritatea vine cu temele pentru acasă nefăcute”. M-am adresat la Biroul Relaţii Interetnice (BRI), Direcţia relaţii internaţionale, integrare europeană şi diaspora, cu întrebarea dacă ţara noastră poate ajuta o şcoală cu predarea în limba de stat a Republicii Moldova din regiunea Cernăuţi. Ecaterina Dulgher, specialist principal în Direcţia în cauză mi-a răspuns că deoarece este vorba de o şcoală, ar fi mai bine să mă adresez Ministerului Educaţiei (ME) din Chişinău. M-am adresat doamnei vice-ministru Loreta Handrabura, cu întrebarea dacă în ME se ocupă cineva de situaţia şcolilor cu predare în română din Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa). Domnia sa mi-a răspuns că „Ele se află în altă ţară şi ca responsabilitate nu sunt în jurisdicţia noastră. Doar din ataşament românesc, putem veni cu iniţiative de colaborare, donaţii de carte etc.”. „Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce urmează să se facă în această privinţă. Se poate?”, am întrebat eu. „Este imixtiune, nu avem o coordonare cu ei, precum nu au dreptul să intervină şi să coordoneze cei din Bulgaria pentru şcolile cu predare în bulgară de la noi sau [cei din Ucraina pentru] cele ucrainene”. Am rămas puţin nedumerit şi am întrebat din nou „Ce iniţiative au fost realizate şi ce iniţiative urmează?”, întrucât doamna mi-a spus despre „iniţiative de colaborare, donaţii de carte, din ataşament românesc”. „Cu aceste iniţiative de colaborare în domeniul culturii sau de conotaţie educaţională poate veni oricine, nu în special ME. Vorbeam de abordare. Şcolile româneşti din aceste regiuni, ca şi noi, au asistenţa României”, mi-a răspuns doamna ministru. Ce fel de asistenţă din partea României are şcoala din s. Ropcea sper că s-a înţeles. „Cei de la Departamentul Diaspora de la BRI mi-au spus că nu se ocupă de ajutorarea cu cărţi a şcolilor pentru că ar trebui s-o facă ME”, am continuat eu. “Bună ziua! Noi edităm doar manuale pentru instituţiile noastre. Atât. Tocmai că Misiunea este a lor (…). La ei te rog insistă deoarece ministerele răspund de politici pe sectoare pentru entităţile din ţară”, a spus în încheiere doamna ministru. Am înţeles că de fapt nimeni nu se ocupă de aceste probleme.

La 1 martie 2011 am fost prezent la festivalul „Mărţişor” din oraşul Noua-Suliţă, în cadrul căruia au participat colective artistice din raioanele Noua-Suliţă, Herţa, Storojineţ, Adâncata, Chilia. Înainte de plecarea la Noua-Suliţă am sunat la BRI ca să întreb dacă nu pleacă cineva din partea autorităților Republicii Moldova la acest atât de important şi rar eveniment al compatrioţilor noştri de dincolo de graniţă. Nu pleca nimeni. Doamna Tatiana Levandovskaia, şefa Direcţiei Diaspora, aflând că plec, s-a gândit să scrie o felicitare organizatorilor şi mi-a propus să vin s-o iau şi s-o înmânez la Noua-Suliţă. Mă bucur că am putut face acest lucru. Felicitarea a fost citită de pe scenă de Iurie Stadniciuc, vicepreședintele raionului Noua-Suliţă. Şi sper că publicul din sala casei raionale de cultură din Noua-Suliţă a rămas cu sentimental că autorităţile de la Chişinău nu i-au uitat pe compatrioţii de acolo. De notat că în majoritatea satelor din raionul Noua-Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, în comparaţie cu populaţia din raioanele Storojineţ, Adâncata şi Herţa, unde locuitorii se mai identifică drept și români.

            În textul felicitării, semnată de doamna Vera Petuhov, vice-director general al BRI, se nota: „Cu această ocazie deosebit de frumoasă exprimăm tot respectul și gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A. L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de  aflare (s. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspirație”.

Cred că este timpul să se înţeleagă în Republica Moldova că noţiunea „diaspora” vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află „într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma), ei se află în mediul lor istoric moldovenesc. Cu părere de rău, deşi se identifică drept „moldoveni”, ei nu au de ce să urmărească „realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că autorităţile Republicii Moldova au uitat (sau nici n-au ştiut) cine sunt ei (moldovenii din teritoriile istorice moldovenești înstrăinate), aceste autorităţi îi cred – culmea !– „diasporă”.

Consider că este necesară crearea unei structuri specializate, aşa cum o au România, Ungaria şi alte state: un Departament pentru moldovenii din teritoriile istorice înstrăinate. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti şi Departamentul omolog de la Chișinău. Cineva ar putea să-mi reproşeze: ce rost are să fie creat un nou departament, atâta timp cât accesul în funcţiile din structura sa organizatorică se face nu pe bază de concurs real, nu datorită competenţei, iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionali noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază este afilierea la un partid (de guvernământ). Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat oamenii săi, prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importantă instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu („Istoria civilizației române moderne”, Editura „Minerva”, 1997) care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu teoria sa a „formelor fără fond”), cred că nu trebuie să așteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.

19.04.2011

Postări populare